Bazilica Sfânta Maria Majoră (nume complet, Bazilica Papală Sfânta Maria Majoră) este una dintre cele patru bazilici majore din Roma. Este, în acelaşi timp, cel mai mare locaş de cult dedicat Fecioarei din capitala Italiei (deşi, administrativ vorbind, ţine de statul Vatican), şi este cunoscută şi sub numele de Bazilica Doamnei Noastre a Zăpezii, Bazilica Liberiană şi Bazilica Sfintei Maria a Grajdului. Este simultan una dintre primele biserici închinate Fecioarei Maria.
Bazilica a fost iniţial construită sub Papa Liberius în 358, însă actuala structură datează, în liniile sale generale, din prima jumătate a secolului al V-lea, când Papa Sixtus III a ordonat reconstruirea fostului locaş de cult (lucrările au fost demarate în 432 şi finalizate în 440). Ceea ce este excepţional la această biserică este că, spre deosebire de numeroase alte edificii religioase din Roma, a reuşit să păstreze intactă cea mai mare parte a patrimoniului original. Într-adevăr, adaosuri şi diverse modificări s-au produs de-a lungul timpului (cum ar fi cele de după cutremurul din 1348), însă Bazilica Sfânta Maria Majoră se poate mândri, pe bună dreptate, că este una dintre puţinele biserici care deţine, în întreaga sa splendoare, o abundenţă de comori antice şi medievale.
Construită într-un stil consistent cu importanţa edificiului, astfel încât să inspire nimic altceva decât veneraţie şi respect, bazilica este unul dintre cele mai desăvârşite exemple ale arhitecturii clasice din Roma. Clopotniţa înaltă de 75 de metri (construită în secolul al XIV-lea) este, de fapt, cea mai înaltă campanilă din Roma, reafirmând importanţa edificiului printre toate celelalte locaşuri de cult din capitală. Faţada, pe de altă parte, nu este la fel de spectaculoasă pe cât s-ar putea crede. A fost construită în secolul al XII-lea, însă loggia proiectată în 1743 de către Ferdinando Fuga sub Papa Benedict XIV a făcut-o aproape invizibilă, împrumutându-i aerul unui palat. În faţa bazilicii se află o coloană dedicată Fecioarei construită de Carlo Maderno deasupra unei fântâni, şi ea proiectată de Maderno.
Interiorul bazilicii este de o măreţie aparte. Biserica este, de altfel, renumită pentru mozaicurile sale din secolul al V-lea şi care, în timp, au dat naştere la numeroase dezbateri menite a descifra implicaţiile religioase şi sociale ale artei antice turnate în crearea acestora. Plasate în naos, aceste mozaicuri descriu scene din Vechiul Testament într-o manieră neegalată de alte vestigii similare ale epocii. Un alt element de interes din interior se referă la tavanul cofrat, anterior suflat cu aur adus, după cum susţine tradiţia, din Lumea Nouă.
O Capelă Sixtină (ce nu trebuie confundată cu cea de la Muzeele Vaticanului) a fost proiectată de către Domenico Fontana (însă finalizată sub supravegherea lui Cesare Nebbia şi Giovanni Guerra, între 1587 şi 1589). Este situată lângă transeptul drept al bazilicii, şi conţine mormintele Papei Sixtus V (pentru care capela a fost construită) şi Papei Pius V. Cripta Nativităţii (situată sub altarul înalt) conţine, după câte se spune, o bucată din lemnul grajdului unde Iisus însuşi a fost născut. În criptă se mai află şi mormântului Sfântului Jerome. Arcul triumfal, acoperit cu panouri ce descriu Fecioara şi pe Hristos în diverse scene tipice inspirate din Noul Testament, este situat în capul naosului. Aceste panouri sunt, şi ele, o culme a artei mozaicului din secolul al V-lea.
Demn de atenţie este şi mormântul marelui Bernini (alături de Capela Sixtină). Ceea ce este derutant la acest mormânt este simplitatea sa decorativă, o particularitate care contrastează cu toate lucrările pe care arhitectul le-a făcut pentru Roma, lăsându-şi amprenta barocă incomparabilă asupra capitalei Italiei (operele sale sculpturale şi arhitecturale sunt prezente în întreaga Roma, prin intermediul unor repere precum Bazilica Sfântul Petru şi Piazza San Pietro, Galeria Borghese, Palazzo Barberini, Palazzo Chigi, Fontana del Tritone, Fontana delle Api, Fontana dei Quattro Fiumi şi Fontana del Moro, doar pentru a cita câteva exemple).